Despre convertire

Oct 31, 2008

Ce este convertirea? Este trecerea de la o viaţă pus­tie, de la o viaţă stearpă, de la o viaţă tristă, de la o viaţă de păcat sau de la o viaţă de erezie, sau şi păcat şi erezie, la viaţa în Biserică. Viaţa în Biserică e cel mai frumos lucru cu putinţă.
(Sursa: danionvasile.ro)



Nu prea cred. Insa asta arata, ca totul este subiectiv. Cu siguranta, orice convertire(din proprie vointa), are la baza o revelatie puternica - si nu folosesc cuvantul in sensul supranatural. Dar sa mergi atat de departe incat sa zici ca tot ce nu e Biserica e sterp, trist si pacat? Este trist, domnul de mai sus habar n-are cum este lumea din jurul lui - n-a vazut pe nimeni niciodata fericit in afara Bisericii?. Exista bune si rele dar nu se impart doar in alb si negru. Nici nu pot sa spun, ca lumea este gri. Lumea este un amestec de culori si nuante, care se regasesc in toate colturile. Este ceva complex si frumos si mi se pare ca religia incearca sa fure din aceasta complexitate.

Cum poate un om, care are o viziune atat de simplista asupra lumii, sa spuna ca pasul spre Hristos este "calea cea grea"? Este "greu" sa fi crestin "adevarat", dar cum putem sa ne dam seama, daca mergem pe un drum pavat cu esecuri si greutati pentru a ajunge la palatul de aur, sau pe un drum proiectat cu esecuri, ipocrizie si asteptari de neatins care duce spre un zid? In fond, n-a venit nimeni inapoi de la palat si nici de la zid.

Cel mai de preţ lucru din lume este să fii creştin. Şi-n momentul în care ne dăm seama de asta, viaţa noastră începe să se schimbe.

Ok, imi deau seama ca respectivul este fascinat. "Viata incepe sa se schimbe" nu este deloc o afirmatie vaga, care se poate aplica la orice. < /sarcasm > Dar sa presupunem, ca vorbeste despre o schimbare existentiala de proportii mari. Oare m-ar crede domnul Vasile, daca i-as spune ce efect a avut deconvertirea de la religie asupra mea?


Un impact... major. Inspre bine. Pasul de la agnosticism la ateism a fost o experienta foarte puternica pentru mine. Eram de cativa ani buni agnostica si inca aveam frica aceea in subconstientul meu. Ce daca totul este adevarat? Ce daca, de fapt, cealalta religie are dreptate? Sau alta religie? Sau alta? Eram intr-o dilema serioasa, fiindca nu puteam sa ma mint si nu vroiam sa cad in credinta oarba si ignoranta. Dar daca nu reuseam sa ma mint, ramaneam cu acea nesiguranta.

Vad care este atractia pentru credinciosi. De unde stau eu, credinciosii aleg calea cea usoara: Godditit! si au scapat. Au scapat de responsabilitatea fata de ei insisi si fata de semenii lor. Acum raspund doar lui Dumnezeu. Au scapat de ganduri grele. Au scapat de moralitate (daca cineva iti spune cum trebuie sa te comporti si nu ti-ai dat seama singur ce este bine si ce este rau, nu se poate numi moralitate).

Dar pentru noi, ceilalti, era o ecuatie fara solutie.

Atunci mi-am dat seama ca unele lucruri nu au solutie, fiindca ecuatia nu are sens. Asa cum limitele nu sunt ecuatii aritmetice (math geek here) si nu gasesti solutia daca pretinzi ca sunt, procesele chimice NU SUNT ECUATII, infinitul nu este un numar si energia este o simpla caracteristica a materiei si nu o ceata sclipitoare cu puteri magice. Asa cum o gaura nu are de fapt culoarea neagra, ci culoarea nici nu se aplica.

Eu trebuia sa stiu si credeam ca nu pot fi fericita, sau ca este ceva in neregula cu mine, daca nu stiu. Am observat ca nu aveam de mult credinta in Dumnezeu si ma comportam in viata de parca nu ar exista - ma minteam ca eu eram singura care nu stie, undeva in subconstient. Insa... nimeni nu stie. Singura diferenta este credinta, si acolo aveam o pozitie ferma. Nu pot s-ami ordon sa cred si nu vreau sa ma mint. Asa sunt eu si ar trebui sa ma accept cum sunt. Sunt o infinitate de lucruri pe care nu le stim. Si... un gand radical... putem sa fim comfortabili si sa admitem, ca nu stim (nu ca doar eu nu stiu), in loc sa umplem golul cu povesti de groaza. Que sera, sera. Cand mi-am admis acest lucru, parca toata frica s-a lepadat de mine.

Nu trebuia sa am o pozitie ferma asupra existentei sau inexistentei zeilor. Nu trebuia sa demonstrez nimanui nimic. Trebuia doar sa fiu sincera cu mine insumi.

Parca am deschis ochii si eram intr-o alta lume: libera, frumoasa, armonioasa. Fara zei.
Eram ca un infirm, care-si daduse seama ca putea sa mearga tot timpul, dar s-a tinut de frica de carje (si apoi se minuneaza de ceilalti schiopi din spital, fiindca se folosesc de carje chiar daca au 2 picioare perfect sanatoase, pe care pot sta).

Nu pot sa cred in zei. Nu pot schimba asta. Nu stiu daca exista zei sau religia este adevarata. Insa daca sunt sincera cu mine insami si pastrez o minte deschisa si critica, voi afla poate raspunsul. Orice se intampla dupa aceea, pot sa spun ca am facut tot ce am putut. Si asta este tot ce conteaza.

Sa revenim la inceput. Este viata mea stearpa si trista?
Nu m-am simtit niciodata asa de implinita!
Si daca am ales drumul care duce spre zid?
Ce-ar fi sa trec peste zid, acum ca nu mai port carje?

10 comments:

TLP said...

Apropo de ce-a zis Danion Vasile, Pat Condell matura cu el pe jos:

Dumnezeul deşertului e o marionetă ce vorbeşte cu vocea unor ignoranţi care se tem de cunoaştere, se tem de libertate şi care simt o nevoie disperată de a controla gândurile altora. Ei au nevoie ca noi să credem că suntem mai prejos decât suntem, să ne diminuăm imaginea de sine, să ne simţim fără ajutor, să simţim că avem nevoie de salvare - salvare pe care ei o oferă.
- Ce ne spun ei? Ne spun că puterea şi virtutea se regăsesc în supunere. Cu feţele în praf suntem invincibili şi desigur, vom trăi pe veci - ori în fericire eternă, ori în suferinţă fără de sfârşit.
- Fericirea eternă necesită purtarea cămăşii de forţă a credinţei oarbe - nu pentru totdeauna, doar până mori, însă a trăi o viaţă fericită, plină de bunătate şi de compasiune însă fără credinţă te va condamna la tortură oribilă pentru toată totdeauna.
- Frica este moneda preferată a religiei - cea mai josnică dintre emoţiile umane fiindcă e cea care te schilodeşte din punct de vedere psihic.

Alexandru fira said...

Foarte bine. Eu am fost romano-catolic. Am fost si ateu. Acum ma consider agnostic sau mai degraba habarnamist. Asta e definitia cea mai potrivita: habarnamist. Habarnamist fanatic. Intr-o vreme m-am considerat liber-cugetator. Oare chiar eram ? Habar nu am !!!

Anonymous said...

EU ZIC..
sory este dreptul vostru sa cautati adevarul...chiar si in religie! Dar uitati ca in jurul vostru ceea ce se cheama religie este bigotism daca uneori fanatik in cele mai multe cazuri idiotenie de plans ! Nu uitati ca toti mari filozofi au cate un capitol in cartile lor intitulat : Dovezi ale existentei lui dumnezeu !
Daca chiar spuneti ca v ati convertit dela religie la ateism...va spun ca habar nu aveti ce spuneti !In primul rand cei aceea religie si nu ati citit NIMIC SA VA DOCUMENTATI ! APOI SO O CRITICATI !! vorba tipului de mai inainte, frumoasa vorba, habarnamist !! Ati trecut dela ceva ce oricum nu cunosteati la ceva ce vreti sa cunoasteti !! NUMAI CAND CUNOSTI POTI FI FERICIT SI MULTUMIT !! In celelalte colturi sunt BIGOTI ! religiosi sau nu...pot fi la fel de bine si atei bigoti !
DAR NU UITATI LIPSA DE CUNOSTINTE SI CAUTAREA PERMANENTA DUCE LA INTUNERICUL INTERIOR !! IN REST, APROPO DE RELIGIE SI BIBLIE, DUMNEZEU SPUNE : INVATATI TOT SI ALEGETI CE ESTE BUN !!

Anonymous said...

În mod evident exista o Forta care a creat lumea si o tine inca in echilibru pentru ca noi mai avem de indeplinit o misiune pe acest pamant. Stiinta a demonstrat in zilele noastre ca Groapa Marianelor si alte astfel de structuri geografice joaca un rol important in schimbarile climatice care au loc pe Pamant. La o asemnea adancime se aduna mai multa materie organica decat in orice alt loc de pe ocean.

Ele pot mentine echilibrul ecosistemului planetei noastre si capteaza dioxidul de carbon. Prin urmare nimic nu este intamplator,iar Forta care ne tine in viata ese Dumnezeu si nu este intangibil ci este o prezenta permanenta.

Sf. Ap. Pavel ne spune ca principala noastra misiune este iubirea.
In concluzie "iubeste si fa ce vrei!" Daca iubesti cu adevarat vei face exact ce trebuie, fara ca ceea ce faci sa ti se para o povara.

Anonymous said...

"Ce ne spun ei? Ne spun că puterea şi virtutea se regăsesc în supunere. Cu feţele în praf suntem invincibili şi desigur, vom trăi pe veci - ori în fericire eternă, ori în suferinţă fără de sfârşit."

eu vad lucrurile cam asa: supunerea este mai degraba o consecinta a iubirii si nu ceva ce ti se impune pur si simplu.atunci cand iubesti pe cineva i te supui in sensul ca o consulti pe acea persoana in legatura cu deciziile tale sau planurile tale, pentru ca o respecti si pentru ca sfatul ei are importanta pentru tine.

Anonymous said...

Iubirea este libertate deplina si niciodata supunere. Niciodata reprimare si niciodata teama. Aceea este iubirea in cel mai profund mod. Esti tare draga mea, frumos blocul si felicitari pentru curajoasa saritura in oceanul vietii:) Andra

Post a Comment

** Win a Prize! **

Cum castigi si tu o stergere?

E usor! Trebuie doar sa postezi spam, romane, texte copiate sau atacuri la persoana.
Mult succes! :P